UN PÃMÂNT NOU

Apropierea anului 2000 a fost vãzutã de mulþi ca ºi o datã care ar putea avea schimbãri semnificative. În 8 Septembrie, 1997, "Newsweek" a publicat un articol ce revizuia date stabilite la diferite timpuri, în special cele referitoare la o exterminare a vieþii pe pãmânt. Este conceptul zilei de distrugere a pãmântului învãþat în Biblie? Noi zicem nu. O abundenþã de Scripturi în contradicþie cu acest gând se pot gãsi.

RUGÂNDU-NE PENTRU ÎMPÃRÃÞIE

Isus ºi-a învãþat discipolii sã se roage pentru Împãrãþia lui Dumnezeu când i-a instruit sã zicã, "Vie împãrãþia Ta; facã-se voia Ta, precum în cer aºa ºi pe pãmânt." (Mat. 6:10) Creºtinii au rostit aceastã rugãciune de douãzeci de secole dar nu au vãzut împlinirea ei. Toþi au dorit sã ºtie când va veni acea împãrãþie. Biblia conþine multe date cronologice care au fost adunate pentru a determina acea datã.

Oricum, sânt pãrþi care lipsesc ºi bãnuieli de fãcut. Aparent, Dumnezeu nu s-a uitat favorabil la dorinþa oamenilor de a ºti timpul, þinând-o sub puterea Sa. Cu mult mai importantã este o înþelegere a aceastei împãrãþii ºi devoþiunea noastrã pentru ea. Isus a zis: "Cautaþi mai întâi împãrãþia lui Dumnezeu ºi neprihãnirea lui." —Mat. 6:33

Dumnezeu ne-a dat multe profeþii ce aduc luminã asupra acestei împãrãþii minunate. Una dintre acestea, referitoare la venirea marelui Rege ºi Mesia în împãrãþie: "Cãci un Copil ni s-a nãscut, un Fiu ni s-a dat, ºi Domnia va fi pe umãrul Lui; Il vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Pãrintele veciniciilor, Domn al pãcii. El va face ca domnia Lui sã creascã, ºi o pace fãrã sfârºit va da scaunului de domnie al lui David ºi împãrãþiei lui, o va întãri ºi o va sprijini prin judecatã ºi neprihãnire, de acum ºi-n veci de veci: iatã ce va face râvna Domnului oºtirilor." —Isaia. 9:6,7

Domnul a înregistrat numeroase profeþii pentru a ne da asigurarea cã împãrãþia Lui va fi stabilitã pe pãmânt, ºi cu multe ocazii aceastã împãrãþie este asemãnatã ca fiind un munte—"muntele Domnului". In Daniel, al doilea capitol, acest munte, dupã profeþia lui Daniel, apare prima datã ca ºi o piatrã ce loveºte regatele ºi guvernele nedrepte ale acestei lumi ºi devine un munte mare pentru a acoperi întregul pãmânt. Versetul 45 al acestu-i capitol ne dã o minunatã asigurare referitoare la împãrãþia lui Dumnezeu. Citãm: "Aceasta înseamnã piatra, pe care aþi vãzut-o desprinzându-se din munte, fãrã ajutorul unei mâini, ºi care a sfãrâmat fierul, arama, lutul, argintul ºi aurul. Dumnezeul cel mare a fãcut de cunoscut toate împãratului ce are sã se întâmple dupã aceasta. Visul este adevãrat, ºi tâlcuirea lui este temeinicã." În Isaia Capitolul 25, împãrãþia lui Dumnezeu este din nou comparatã cu un munte. "Pe muntele acesta," citim, "Domnul oºtirilor pregãteºte tuturor popoarelor un ospãþ de bucate gustoase, un ospãþ de vinuri vechi, de bucate miezoase, pline de mãduvã, de vinuri vechi ºi limpezite." —Isa. 25:6

BINECUVÂNTÃRILE ÎMPÃRÃÞIEI

Binecuvântãrile împãrãþiei sânt arãtate mai detaliat în Mica 4:1-4. Versetul 1 citeºte, "În vremurile de pe urmã, muntele Casei Domnului va fi întemeiat tare ca cel mai înalt munte, se va înalþa deasupra dealurilor, ºi popoarele vor veni grãmadã la el." Este potrivit ca Domnul sã îºi compare împãrãþia Lui care vine cu un munte. Aceste profeþii au fost adresate de prima datã naþiunii lui Israel, ºi naþiunea lui Israel a fost obiºnuitã sã fie condusã de pe un munte. Muntele Sion al Ierusalimului a fost sediul guvernului naþional ce conducea peste Israel. A fost aici, pe acest munte, unde David exercita controlul guvernamental asupra afacerilor Israelului, poporul ales a lui Dumnezeu. Deci, când în aceastã profeþie ºi altele, Dumnezeu vorbea despre stabilirea muntelui Lui deasupra vârfului munþilor, ar fi uºor pentru Israelitul devotat sã realizeze cã Dumnezeul lui, Iehova, promitea stabilirea unei Împãrãþii mai puternice pe pãmânt decât ce a fost cunoscut înainte, ºi aceasta va fi cu adevãrat.

În profeþia lui Mica a stabilirii muntelui Domnului, este introdus un alt punct explanatoriu ºi de interes. Aici citim cã acest munte al Domnului este "muntele Casei Domnului." (Mica 4:1) Acesta a fost de asemenea un limbaj familiar Israeliþilor. Casa Domnului ce domnea în Israel a fost condusã de David ºi succesorii lui. Dar David ºi succesorii lui trupeºti nu vor fi casa domnitoare a viitoarei împãrãþii a lui Dumnezeu pe pãmânt. În multe cazuri în trecut, clasele conducãtoare peste naþiuni ºi imperii erau constituite dintr-un aranjament de familie în care dreptul de domnie trecea la moartea regelui la un alt membru al aceleiaºi familii.

Acesta este felul în care Casa profeticã a Domnului funcþioneazã. Aceastã Casã a Domnului este compusã din fiii Lui, Isus fiind suprem între ei. Citim când Isus a venit la prima lui venire cã, "A venit la ai Sãi, ºi ai Sãi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul sã se facã copii ai lui Dumnezeu." (Ioan 1:11,12) Dupã Isus, aceºtia au fost primii membrii ai Casei domnitoare a lui Dumnezeu. Dar în tot Israelul nu au fost destui care primind pe Isus sã aibã aceastã onoare asupra lor; deci la timpul hotarât de Dumnezeu, El s-a întors cãtre Neamuri, prin propovãduirea Evangheliei, pentru a gãsi pe cei demni de a completa numãrul preorînduit al Casei Lui domnitoare.

Mult este scris în Noul Testament despre cei ce au devenit credincioºi de la prima venire a lui Isus, ºi care prin puterea Duhului Sfânt devin copii, sau fii, ai lui Dumnezeu. Pentru aceºtia promisiunea este cã dacã ei rãmân credincioºi ei vor domni cu Christos în Casa domnitoare a lui Dumnezeu. (Rom. 8:16-19) "Însuºi Duhul adevereºte împreunã cu duhul nostru cã sântem copii ai lui Dumnezeu. ªi, dacã sântem copii, sântem ºi moºtenitori: moºtenitori ai lui Dumnezeu, ºi împreunã moºtenitori cu Cristos, dacã suferim cu adevãrat împreunã cu El, ca sã fim ºi proslãviþi împreunã cu el. Eu socotesc cã suferinþele din vremea de acum nu sânt vrednice sã fie comparate cu slava viitoare, care are sã fie descoperitã faþã de noi. Deasemenea, ºi firea creaþiunii aºteaptã cu o dorinþã înfocatã descoperirea fiilor lui Dumnezeu.

ÎNTREBAREA DISCIPOLILOR

Dupã crucificarea ºi moartea lui Isus, El a fost înviat dintre morþi ca ºi o fiinþã spiritualã. El nu s-a înãlþat la cer imediat, dar a stat patruzeci de zile cu discipolii Sãi, manifestânduli-se în diferite ocazii. La ultima Lui manifestare discipolii au întrebat, "Doamne, în vremea aceasta ai de gând sã aºezi din nou Împarãþia lui Israel? El le-a rãspuns: "Nu este treaba voastrã sã ºtiþi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatãl le-a pãstrat supt stãpânirea Sa. Ci voi veþi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfînt peste voi, ºi-Mi veþi fi martori în Ierusalim, în toatã Iudea, în Samaria, ºi pânã la marginile pãmântului." —Fapte 1:6-8

A fost considerat de unii Studenþi ai Bibliei cã informaþia ce Dumnezeu o þine ‘sub stãpânirea Sa’ a fost descoperitã clasei bisericii când puterea Spiritului Sfânt a fost datã în ziua Cinzecimii. Oricum, cele douã cuvinte greceºti traduse în englezã prin ‘putere’ sânt douã cuvinte diferite.

Prima folosire a cuvântului ‘putere’ de cãtre Isus este grecescul exousia, atribuitã Tatãlui, însemnând ‘privilegiu’ sau ‘autoritate’. Deasemenea inclusã în aceste definiþii sânt cuvinte ca ºi ‘capacitate’,’ competenþã’,’ jurisdicþie’,’ libertate’,’ drept’,’ forþã’. Indiferent ce vom alege noi ca ºi traducerea corectã a acestui cuvânt grecesc, se pare cã Dumnezeu ºtie unele lucruri de unul singur, ºi le descoperã numai unora în baza "nevoii de a cunoaºte".

A doua folosire a cuvântului tradus ‘putere’ vine de la grecescul dunamis, ce înseamnã ‘putere datoratã unui miracol’. ªi, literar în traducerea cuvânt cu cuvânt, este ‘de la o forþã’. Alte cuvinte folosite sunt: ‘abilitate’,’ abundanþã’, însemnând ‘grandoare’. Abilitatea miraculoasã de a înþelege Biblia a fost darea Spiritului Sfânt la apostoli ºi discipoli în ziua Cinzecimii. Abilitatea lor nou gãsitã le va ajuta sã înþeleagã Cuvântul lui Dumnezeu, dar include aceasta cunoºterea datelor?

CE A ZIS ISUS DESPRE DATE

În timpul ultimelor zile ale misiunii lui Isus, El a învãþat pe discipolii Sãi spunând, "Cât despre ziua aceea, sau ceasul acela, nu ºtie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatãl." (Marcu 13:32) S-a considerat cã deºi Isus, ca ºi omul Isus Christos, nu a ºtiut cu exactitate timpul pentru aceste evenimente, El le-ar fi ºtiut odatã ce I s-a dat sã "rupã peceþile" (Apoc. 5:9) Planului Divin al Vârstelor, a lui Dumnezeu. (vrs. 1-10) A fãcut Isus cunoscute date când a fost cu discipolii Sãi? El le-a dat multe semne ce se vor întâmpla prezicând timpul acestor evenimente, ºi le-a spus cã prin urmãrirea semnelor ei vor ºti de apropierea Împãrãþiei lui Dumnezeu.

Unul dintre aceste semne a fost întoarcerea poporului lui Israel în þinutul Palestinei, ºi stabilirea noii naþiuni a lui Israel. Isus a învãþat o pildã în care Israelul este simbolizat printr-un smochin. Aºadar, Isus a zis, "Vedeþi smochinul ºi toþi copacii. Când înfrunzesc, ºi-i vedeþi, voi singuri cunoaºteþi cã de acum vara este aproape ... Adevãrat vã spun cã nu va trece neamul acesta, pânã când se vor împlini toate aceste lucruri." (Luca 21:29-32) Vedem cã Isus ne-a dat numai semne, nu date, ºi i-a lãsat pe discipoli cu cuvintele, "Vegheaþi dar în tot timpul, ºi rugaþi-vã." —Luca 21:36

CÃUTAÞI MAI ÎNTÂI ÎMPÃRÃÞIA

În aparenþã motivul pentru care Dumnezeu nu ne-a dat o datã este deoarece El a dorit ca sã fim testaþi în credinþã ºi iubirea noastrã pentru El. În anii timpurii ai Miºcãrii Adevãrului, data 1914 a fost proeminentã în minþile fraþilor consacraþi. Când toate evenimentele anticipate ca întâmplîndu-se pe atunci nu s-au arãtat(cu excepþia sfârºitului timpului Neamurilor), mulþi fraþi au pãrãsit miºcarea. Ei s-au devotat datei 1914, în locul ‘împãrãþiei lui Dumnezeu ºi neprihãnirii Lui". Din 1914, Dumnezeu continuã sã aleagã "un popor care sã-I poarte Numele." —Fapte 15:14

Când toþi cei care au fost chemaþi au fost gãsiþi credincioºi, împãrãþia va veni la timp dupã ceasul lui Dumnezeu, nu al nostru. Va aduce binecuvântãrile tuturor familiilor pãmântului. Dupã ce Apostolul Ioan a scris, "Apoi am vãzut un cer nou ºi un pãmânt nou; pentru cã cerul dintâi ºi pãmântul dintâi pieriserã." —Apoc. 21:1

Nu ar trebui sã ne plângem dacã Dumnezeu nu ne-a dat o datã clarã. Este clar cã autoritatea ºi gloria Lui nu va fi datã altuia. Aºa cum este scris: "Nu voi da altuia slava Mea." (Is. 48:11) Promisiunile lui Dumnezeu, poruncile Lui, ºi mãrturiile Lui sânt sigure. (1 Regi 8:56; Ps. 111:7; 19:7) Planul Sãu minunat al vârstelor va ajunge la îndeplinire aºa cum a promis în Cuvântul Sãu Sfânt. Cu credinþã crescândã sã "veghem ºi sã ne rugãm" (Marcu 13:33), pânã când rugãciunea, "Vie Împãrãþia Ta; facã-se voia Ta, precum în cer aºa ºi pe pãmânt" (Mat. 6:10) devine realitate.

CONVERSAÞIE SFÂNTÃ ªI EVLAVIOASÃ

"Deci, fiindcã toate aceste lucruri au sã se strice, ce fel de oameni ar trebui sã fiþi voi, printr-o purtare sfântã ºi evlavioasã?" —II Petru 3:11

A doua prezenþã a lui Christos ºi stabilirea împãrãþiei a fost o sursã primarã de inspiraþie pentru Biserica Primitivã. În timp ce apostolul Petru nu a aºteptat ca aceste evenimente binecuvântate din Planul Divin sã se petreacã înaintea morþii sale, a fost speranþa sa cã ele sânt aproape ºi de atins. Stabilirea împãrãþiei lui Christos—noul cer ºi noul pãmânt—însemna, din necesitate, cã cerul ºi pãmântul peste care Satan este prinþ trebuie sã se dizolve.

Acest adevãr vital a fost evidenþiat de Petru pentru a imprima asupra poporului Domnului lipsa de valoare a tuturor speranþelor, ambiþiilor ºi bucuriilor care îºi au temelia ºi asocierea în lucrurile acestei lumi. Faptul cã aceste lucruri au fost sã fie dizolvate ºi cã urmaºii lui Christos aºteptau sã aibã parte în noul cer ºi noul pãmânt, a trebuit sã fie un mare impuls în a folosi toatã înþelepciunea în a face chemarea ºi alegerea sigurã.

"Ce fel de oameni ar trebui sã fiþi voi," Petru întreabã, "printr-o purtare sfântã ºi evlavioasã?" Dacã aceastã întrebare a fost o consideraþie serioasã în ziua lui, cu cât mai multã greutate are acum când stãm chiar la marginea noii dispensaþii, ºi sântem chiar în mijlocul influenþelor dezintegrante ce aduc la un sfârºit o lume decadentã.

IMPORTANT PENTRU ZIUA NOASTRÃ

Încã câþiva ani, ºi lumea lui Satan va fi complet terminatã, ºi oamenii pãmântului vor sta faþã în faþã cu condiþiile clare ale împãrãþiei lui Dumnezeu! Într-un timp comparativ scurt, adevãrata bisericã îºi va termina cursul ei pãmântesc. Ce important este ca sã ‘economisim timpul’ cât mai bine, purtând cu zel în inimile ºi vieþile noastre voinþa Divinã pentru noi în aceste zile rele.

ªi nu este numai o noþiune, o plãcutã iluzie a minþii—ce lumea numeºte ‘gîndire doritoare’ —cã noi trãim în Ziua Domnului, "ziua sorocitã pregãtirii" (Naum 2:3), când vechea ordine chiar trece. Într-adevãr, cu cât studiem mai mult profeþiile Cuvântului atribuite acestui timp, cu atât mai clar realizãm importanþa zilelor în care trãim. Adevãrat, noi stãm ºocaþi cu uimire când realizãm cã este privilegiul binecuvântat al sfinþilor de azi sã vadã marile evenimente ale profeþiei, mult aºteptate de credincioºi dealungul secolelor, acum împlinindu-se.

Profeþiile legate de timp în Biblie aratã clar cã noi sântem foarte aproape de împãrãþia lui Dumnezeu, unde lumea va gãsi odihnã ºi pace, sãnãtate ºi viaþã. Cele 1335 de zile ale lui Daniel 12:12 s-au împlinit, ºi ‘fericirea’ ce trebuia sã vinã la poporul lui Dumnezeu este din abundenþã îndeplinitã de cei a cãror "lãmpi" sânt "curãþite ºi arzând". —Cântarile Milenilui 230 (Engl.)

Prezisa creºtere a cunoºtinþei ºi a alergãrii încoace ºi încolo ce va preceda punctul culminant al timpului de mare strâmtorare, profeþit de Daniel ºi Isus, va marca timpul celei de a doua veniri a Domnului. (Dan. 12:1-4; Mat. 24:21,22; Luca 21:25-28) În aceste evenimente vedem îndeplinite profeþiile lui Isus despre nemulþumirea naþiunilor ºi tulburarea mãrii ºi valurilor, cu inimile oamenilor lãsându-i de fricã, în compania strigãtelor de "pace, pace", sânt toate semnele care strãjerii din aceste zile au avut, ºi au, prilejul sã vegheze. —Ier. 6:14; 8:11

Cutremurile prezise ale puterilor cereºti simbolice (Mat. 24:30), ºi murmurul triburilor pãmânteºti din cauza prezenþei lui Christos, sânt deasemenea evenimente ce marcheazã sfârºitul vârstei. Spasmele succesive de "durere" (1 Tes. 5:3), ºi "norii" (Mat. 24:30) de necaz în mijlocul cãrora Christos a trebuit sã vinã, împreunã cu ‘topirea’ (Ps. 46:6) elementelor acestui pãmânt ºi cer ca ºi rezultat al rãsunetului "glasului" Lui, sânt deasemenea îndeplinite în faþa noastrã.

Apostolul Pavel a profeþit venirea lui Christos din cer cu "un strigãt, cu glasul unui arhanghel ºi cu trâmbiþa lui Dumnezeu." (1 Tes. 4:16) Acest ‘strigãt’ s-a proclamat, ºi încã este proclamat. ‘Vocea arhanghelului’ se mai aude, ºi ‘trâmbiþa’ lui Dumnezeu sunã.

În timp ce în zilele lui Pavel el aºtepta ca dezvoltarea Antichristului trebuie sã intervinã înainte de întoarcerea Domnului, ºi de stabilirea împãrãþiei lui, strãlucirea prezenþei lui Christos în acest timp a descoperit credincioºilor strãjeri cã marele sistem Antichrist s-a dezvoltat, ºi în curând aceastã "tainã a fãrãdelegii" va fi consumatã "cu suflarea gurii Sale, ºi-l va prãpãdi cu arãtarea venirii prezenþei Sale." —II Tes. 2:7,8

De asemenea profeþiile aratã clar renaºterea speranþelor Evreieºti prin stabilirea naþiunii lui Israel, ºi întoarcerea poporului tipic a lui Dumnezeu la patria lor. Experienþele acestei noi naþiuni ºi ale poporului ei s-au întretãiat cu toate celelalte evenimente pentru a ne da mãrturia completã ºi de necontestat cã Christos a venit, ºi cã regatul lui Satan mai are numai un scurt timp rãmas.

Lucrul cel mai bun, pentru cei care au fost binecuvântaþi cu adevãrul prezent, a fost împlinirea cuvintelor lui Isus cã atunci când se va întoarce, se va încinge, ºi îºi va servi poporul sãu cu hranã la timp potrivit. (Luca 12:36,37) Noi ne bucurãm acum de îndeplinirea acestei promisiuni. Adevãrurile Planului Divin în toatã strãlucirea lor glorioasã aduc în atenþia noastrã nu numai înþelesul timpurilor în care trãim, dar ºi speranþa glorioasã a restabilirii lumii ºi privilegiul care îl avem de a suferi cu Christos pentru a domni cu El. Rom. 8:17; II Tes. 2:11,12

MÂNGÂIAÞI-VÃ UNII PE ALÞII

În cãutarea unui rãspuns la întrebarea lui Petru, "Ce fel de oameni ar trebui sã fiþi voi, printr-o purtare sfântã ºi evlavioasã?" (II Pet. 3:11) ne reamintim de aplicarea practicã a adevãrului dispensaþional de cãtre Pavel: "Mângâiaþi-vã unii pe alþii cu aceste cuvinte." (II Tes. 4:18) ‘Aceste cuvinte’, ce apostolul sugereazã a fi folosite pentru a mângâia pe fraþi, sânt cele precedente, relatând venirea Domnului, coborârea lui din cer cu un strigãt, cu vocea unui arhanghel ºi trâmbiþa lui Dumnezeu; deasemenea cã morþii în Christos învie primii, ºi cã cei în viaþã ºi rãmaºi vor fi rãpiþi împreunã cu El în ‘vãzduh’ —faza spiritualã a împãrãþiei.

Pentru cei neobiºnuiþi cu adevãrul prezent, conceptul epocii întunecate a venirii lui Christos din cer cu un strigãt ºi cu o trâmbiþã sigur nu va fi foarte mângãietor. Dar pentru cei ce înþeleg adevãratul înþeles a acestor expresii simbolice, ºi a glorioaselor adevãruri ce pun înaintea noastrã iluminarea ºi încurajarea sfinþilor din acest timp, ele sunt într-adevãr mângâietoare. De fapt, toate adevãrurile aparþinând sfârºitului vârstei sânt de o importanþã vitalã acum pentru poporul lui Dumnezeu, deoarece trãim în Ziua Domnului, în ziua în care profeþiile aparþinând timpului prezenþei lui Christos se îndeplinesc într-un peisaj glorios de evenimente ce se desfãºoarã în faþa noastrã zi de zi.

Viaþa noastrã de evlavie ºi purtare sfântã ar trebui, atunci, sã fie una plinã cu gânduri, cuvinte ºi activitãþi ce se þin de gloriosul eveniment al prezenþei lui Christos la sfârºitul vârstei. Noi trebuie sã ne mângâiem unii pe alþii cu aceste gânduri. Noi nu trebuie numai sã învãþãm despre ele ºi apoi sã le þinem numai pentru noi. Nouã nu trebuie sã ne fie ruºine de cunoºtinþa prezenþei lui Christos, nici sã o considerãm lipsitã de importanþã ºi de aceea sã o îngrãdim într-un spaþiu obscur în crezurile ºi misiunea noastrã.

Aºa cum adevãrurile glorioase aparþinând întoarcerii lui Christos ºi stabilirii împãrãþiei Lui constituiau inspiraþia Bisericii Primitive, cu mult mai mare trebuie sã fie cauza bucuriei noastre acum, când vedem atâtea evidenþe împrejurul nostru, cã elementele acestei lumi sânt în proces de ‘topire cu cãldurã mare’, ºi cã în curând noul cer ºi noul pãmânt vor fi stabilite.

TESTUL FINAL, IUBIREA

Examinându-ne cu gândul cã nici o fãgãduinþã de-a Domnului, nici vreo cerinþã de-a Lui, n-ar trebui trecutã cu vederea considerând importanþa timpurilor în care trãim, ni se reaminteºte prin lecþia apostolui din I Corinteni 13 despre importanþa iubirii. Pavel ne reaminteºte cã ºi atunci când avem credinþã destulã încât sã mutãm munþii, ºi nu avem iubire, nu ne foloseºte la nimic. Ar fi fãrã importanþã pentru noi sã ºtim de prezenþa lui Christos, ºi de apropierea vertiginoasã a împãrãþiei lui, ºi prin credinþã sã acceptãm aceste adevãruri fundamentale, dacã ele nu ne-au inspirat acea iubire arzãtoare pentru Dumnezeu ºi poporul Lui, care ne-ar face sã ne devotãm cu totul serviciului Divin, punându-ne vieþile pentru fraþi.

Apostolul Ioan ne reaminteºte despre testul vital al iubirii, zicând, "Noi ºtim cã am trecut din moarte la viaþã, pentru cã iubim pe fraþi... ºi noi deci trebuie sã ne dãm viaþa pentru fraþi." (I Ioan 3:14-16) În lumina acestei mãrturii inspirate, putem sã vedem cã iubirea nu trebuie vãzutã ca ºi o bunãtate negativã. Nu trebuie sã presupunem cã adevãrata iubire a lui Dumnezeu este într-adevãr în inimile noastre, numai pentru cã nu avem o animozitate pentru alþii, deci nu le-ar face rãu cu bunã ºtiinþã. Iubirea care este adevãratul motiv al ‘purtãrii sfinte ºi evlavioase’ este un principiu care ne va miºca în a ne da vieþile pentru alþii. Practica dreptãþii ne va þine departe de a rãni pe fraþi sau alþi oameni, dar iubirea ne va împinge sã le servim.

Iubirea noastrã pentru fraþi ar trebui sã includã pe toþi. În timp ce Apostolul Pavel spune, "Domnul cunoaºte pe cei ce sânt ai Lui," cunoºtinþa noastrã nu este atât de completã ºi de cuprinzãtoare ca ºi a Lui. (II Tim. 2:19) Cunoºtinþa noastrã despre ei este limitatã. (Mat. 7:16,20; Ioan 13:35) Serviciul nostru pentru fraþi, aºadar, nu trebuie limitat la cei puþini cu care ne asociem în imediata apropiere, dar ar trebui sã ajungã într-un efort de a cunoaºte pe toþi care au o ureche de auzit la adevãrurile glorioase care au fost o aºa de mare mângâiere ºi încurajare pentru noi.

LUCRAREA IUBIRII

Domnul putea sã facã aºa de uºor pentru noi a servi pe fraþi, dacã dorea asta. El putea, în felul Lui, sã ne înºtiinþeze care sânt fraþii din zona noastrã, ºi sã aranjeze lucrurile în aºa fel încât tot ce ar fi trebuit sã facem ar fi sã apelãm la ei cu adevãrul. Ei, în schimb, ar accepta ºi noi ne-am bucura în privilegiul de a fi folosiþi de Domnul în a comunica mesajele Sale cãtre poporul Sãu.

Dar Domnul, în înþelepciunea Lui, ºi ca un test al originalitãþii iubirii noastre, a fãcut ca sã fie fãcutã pe calea grea—calea ce cere sacrificiu de sine ºi muncã ºi împotriviri ºi persecuþii. De aceea apostolul, în Evrei 6:10, se referã la misiunea noastrã pentru sfinþi ca ºi o "lucrare a iubirii."

Numai dacã sântem doritori, da, bucuroºi în privilegiul de a lucra în folosul fraþilor pentru Domnul, putem sã ne întrebãm serios cât din adevãrata iubire a lui Dumnezeu ne-a umplut inimile. Ca rãspuns la aceastã muncã ar putea fi puþine rezultate aparente. Am putea petrece sãptãmâni ºi luni, sau chiar ani propovãduind adevãrul la alþii, dar rar, dacã vreodatã, vom fi rãsplãtiþi cu o anumitã cunoºtinþã cã eforturile noastre au fort fructuoase într-adevãr în îmbogãþirea altor vieþi ºi inimi.

Dar aºa ne încearcã Dumnezeu credinþa noastrã, la fel cu iubirea. În sfârºit, rezultatul principal a ceea ce facem noi este pregãtirea noastrã pentru a fi co-moºtenitori cu învãþãtorul nostru. Dacã sântem credincioºi vom avea privilegiul mai târziu de a avea parte cu El în luminarea ºi binecuvântarea întregii omeniri. Ce profitabile, într-adevãr, vor fi eforturile noastre de câþiva ani trecãtori de partea aceasta a vãlului, dacã vom fi gãsiþi credincioºi pânã la moarte, primind coroana vieþii, ºi privilegiul de a avea parte în a împãrþi binecuvântãrile lui Dumnezeu cãtre toatã omenirea blestematã în pãcat ºi muritoare!

În sfârºit, trebuie sã învãþãm sã vedem lucrurile din punctul de vedere a lui Dumnezeu. Apostolul zice aºa, "Dumnezeu nu este nedrept ca sã uite osteneala voastrã ºi dragostea." (Evr. 6:10) Ce conteazã dacã oamenii ascultã, sau dacã considerã, dacã apreciazã eforturile noastre sau sânt indiferenþi la ele? Ceea ce conteazã este cã Dumnezeu nu uitã. Deoarece Dumnezeu nu uitã noi ne bucurãm de binecuvântãrile bogate de credinþã ºi speranþã acum, ºi vom fi rãsplãtiþi cu toate bucuriile nepreþuite ale împãrãþiei în prezenþa lui glorioasã. Ce putem cere mai mult?

Împotriva faptului cã în aceste ultime zile am fost martori la uimitoare împliniri a profeþiilor pentru a ne reasigura de puritatea adevãrului prezent, se pare cã este mai greu decât oricând pentru a menþine un zel arzãtor pentru adevãr ºi fraþi. Sânt diferite motive, fãrã îndoialã, ce contribuie la aceasta, printre care ultimul nu este faptul cã azi zelul pentru Dumnezeu ºi serviciul Sãu a devenit, mai mult decât înainte, o responsabilitate individualã. Fãrã îndoialã, în zilele de început zelul multora era trezit de faptul de a fi asociat într-o miºcare de grup. Este totdeauna mai uºor de a merge în acord cu un grup decât a umbla singur.

Domnul a permis condiþii sã aparã între poporul Sãu care sânt calculate sã încerce loialitatea lor individualã. Cum sântem la acest test? Mai sunt frumuseþile adevãrului o inspiraþie pentru noi, o inspiraþie care ne va duce la sacrificiu de sine în a face cunoscute gloriile sale la alþii? Sau am fost noi zeloºi în trecut numai pentru cã ºi alþii au fost zeloºi? Adevãrul, azi, este la fel ºi ar trebui sã fie o influenþã în aceeaºi mãsurã de vital în vieþile noastre ca ºi în trecut. Isus este tot Cãpitanul mântuirii noastre, ºi adevãrul pe care l-a servit poporului Sãu prin "robul acela" (Mat. 24:46) este tot reprezentantul Învãþãtorului în vieþile ºi inimile noastre. Ar mai trebui sã cântãm azi, aºa ca ºi în trecut, "Trimite Doamne Luminã, vizir sã ne fie." —Cântãrile Mileniului 169

Dacã credinþa noastrã în adevãrul prezent este ceea ce trebuie sã fie, atunci devine o realitate pentru noi—ceva ce ne conduce, de fapt, în urmele Domnului, indiferent cât de mulþi sau cât de puþini merg la fel pe aceeaºi cale îngustã. Trebuie sã uitãm unele lucruri ce sânt înapoia noastrã. Pavel zice cã a fãcut aºa. (Fil. 3:13) Pe de altã parte, putem cu profit sã ne uitãm înapoi la timpurile trecute, dacã sântem inspiraþi a ne întoarce la "prima iubire" ºi entuziasmul pentru Domnul ºi adevãrul Sãu. —Apoc. 2:4

În Evrei 10:32, Pavel sfãtuieºte pe cei la care scria sã facã chiar aºa. Dupã acest text ºi ce urmeazã—deasemenea cap. 6, vrs. 10—ei erau la un moment dat zelos implicaþi într-o misiune de iubire pentru sfinþi, dar se pare cã au permis o letargie spiritualã sã se înrãdãcineze între ei. În efortul lui de a reînvia acea primã iubire, Pavel îi sfãtuieºte: "Aduceþi-vã aminte de zilele de la început." Adevãrat, zelul lor din zilele de la început i-a dus la multe suferinþe; au fost "puºi ca priveliºte în mijlocul ocãrilor ºi necazurilor," dar primind rãpirea avuþiilor lor cu bucurie. —Evr. 10:33,34

Aici este o lecþie—de o importanþã vitalã—pentru oricine care pentru un motiv sau altul poate cã au permis zelului ‘primei iubiri’ sã scadã. Este o noþiune greºitã cã Dumnezeu vrea ca poporul sãu sã dezvolte acel entuziasm complet ºi ireproºabil cu care ei au rãspuns la iubirea Lui când El le-a iluminat pentru prima datã inimile cu Evanghelia. Ce vrea Dumnezeu în special este sã vadã acel zel sã continue pânã la consumarea vieþii noastre, chiar în moarte în serviciul Sãu. Nu vrem noi, atunci, cu profit, sã ne amintim de ‘zilele de la început’, nu numai ca ºi o amintire plãcutã, dar cu scopul de a avea zelul reânflãcãrat aºa, pentru a continua lucrarea iubirii credincioºi pânã la moarte.

Isus a dat semne în "marea lui profeþie’ care ar indica a doua Lui prezenþã ºi sfârºitul vârstei. Ne avertizeazã cã deoarece fãrãdelegea se va înmulþi, iubirea multora se va rãci. (Mat. 24:12) Aici, deci, ni se reaminteºte cã noi trebuie sã fim în special pregãtiþi la condiþiile despre care Învãþãtorul se referã care vor cauza o rãcire a iubirii ºi zelului nostru. Sigur, dacã dãm atenþia cuvenitã la ce fel de oameni trebuie sã fim, nu numai cã vom evita fãrãdelegea în viaþa noastrã, dar nu vom permite influenþelor fãrãdelegii cu care sântem înconjuraþi sã ne departã de la calea de sacrificiu.

CÂND FÃRÃDELEGEA ABUNDÃ

ªi ce este fãrãdelegea la care se referã Învãþãtorul? Ca ºi o lecþie practicã putem sã ne gândim la ea ca ºi referindu-se la orice poate fi în dezacord cu Domnul ºi adevãrul Sãu. Practicile fãrãdelegii conducãtorilor falºi din bisericã au contribuit la înmuierea zelului din partea multora. Aceasta nu ar trebui sã fie aºa, deoarece relaþia noastrã cu Dumnezeu prin adevãrul Sãu ar trebui sã fie aºa de independent de alþii încât chiar dacã ei se dau la o parte din calea îngustã nu ne-ar influenþa.

Credinþa noastrã în adevãr nu ar trebui sã se bazeze pe încrederea în oameni!

Multe sânt încercãrile de azi—sãgeþi arzãtoare de la Adversar—care au tendinþa sã înmoaie zelul poporului Domnului dacã ochii lor nu sânt fixaþi continuu la El ºi inimile pline cu iubirea Lui. De exemplu, ingenioase sânt argumentele prezentate de diferite surse ca ºi de ce poporul consacrat al Domnului ar trebui sã îºi ascundã candela sub o tufã. Câteodatã o neânþelegere personalã care un frate ar avea faþã de cineva în adunare este permisã pentru a-i influenþa gândirea, pânã când el îºi justificã poziþia de antagonism cãtre întreaga adunare ºi activitatea adunãrii. Aici este un caz unde fãrãdelegea este permisã sã intre în inima unui frate ºi iubirea lui se rãceºte.

Sã cãutãm sã ne ridicãm deasupra lucrurilor personale ce nu au greutate asupra adevãrului ºi a relaþiei noastre cu acesta. Ce conteazã dacã cineva spune ceva ce nu ne este plãcut? ªi dacã ceva este zis cu intenþia de a ne face rãu? Este Domnul în stare sã controleze ºi sã facã aceste lucruri sã lucreze spre binele nostru? Sã nu permitem fãrãdelegii sã intre în inimile noastre ºi sã ne îndepãrteze de la Domnul ºi adevãr ºi fraþi.

Dând o mai mare atenþie la ce fel de persoane trebuie sã fim, sã þinem minte cã înainte de toate trebuie sã fim ca ºi Christos. Dacã ne strãduim cu adevãrat sã îi urmãm exemplul, trebuie sã þinem minte cã el a fost încercat în toate privinþele ca ºi cum sântem încercaþi noi. El a fost descoperit, a fost persecutat, iar în final dat la moarte, dar chiar ºi în momentele morþii, Isus a continuat sã fie credincios ambasador al adevãrului. Sã þinem minte cã servul nu poate sã fie desupra Învãþãtorului sãu, ºi dacã sântem adevãraþi servi, ne vom strãdui zi de zi sã fim cât mai mult ca ºi El.

"ACEEA SÃ VÃ ÎNSUFLEÞEASCÃ"

‘Purtarea sfântã ºi evlavioasã’, dacã este originalã, nu este ceva ce putem purta ca ºi o tinichea. Adevãrata asemãnare cu Dumnezeu izvorãºte din lãuntru, ºi se bazeazã pe obiceiurile noastre de gândire. Întrebarea lui Petru, ‘Ce fel de oameni ar trebui sã fiþi voi, printr-o purtare sfântã ºi evlavioasã’ va primi rãspuns în funcþie de felul în care gândurile noastre sunt controlate. Adevãraþii Creºtini cred cã este subliniatã de Pavel în Filipeni 4:8, unde citim, "Încolo, fraþii mei, tot ce este adevãrat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptã bunã, ºi orice laudã, aceea sã vã însufleþeascã."

Sânt multe lucruri bune ºi de apreciat cu care sântem înconjuraþi, ºi la care minþile noastre pot sã steie cu profit. Dar noi credem, ca ºi Creºtini cãutând sã avem mintea plinã cu lucrurile ce într-adevãr aparþin vieþii ºi asemãnãrii cu Dumnezeu, vom face bine dând importanþã specialã, întâi, Tatãlui Ceresc ºi Fiului Sãu preaiubit, apoi adevãrului în toatã gloria lui minunatã, ºi în sfârºit, fraþilor. Dacã inimile ºi minþile noastre sânt pline de lucruri aparþinând lui Dumnezeu, Planului Sãu ºi poporului Sãu, aceste gânduri curate, nobile, vrednice de slavã ºi sfinte vor curge continuu pentru binecuvântarea altora. Prin purtare sfântã ºi evlavie vom fi folosiþi de Domnul pentru a mângâia pe fraþi ºi a fi vrednici ambasadori ai noii împãrãþii.

DRAGOSTE ªI FAPTE BUNE

"Sã veghem unii asupra altora, ca sã ne îndemnãm la dragoste ºi la fapte bune." -Evrei 10:24

Nu existã legãturã de unitate atît de puternicã sau atât de preþioasã ca aceea între membrii corpului lui Cristos. Unde existã aceastã unitate este o comunitate binecuvântatã de interes în care fiecare urmaº al Domnului este cu adevãrat preocupat de bunãstarea fraþilor sãi. El este interesat în progresul lor spiritual, ºi cautã moduri ºi mijloace de încurajarea lor pentru o iubire mai mare ºi devotare faþã de Domnul ºi serviciul sãu. El este atât de interesat în ai vedea pe ei fãcîndu-ºi chemarea ºi alegerea lor sigurã pentru a fi co-moºtenitori cu Cristos pe cât este el de interesat sã câºtige victoria el însuºi. Nici un Creºtin nu ar pune in primejdie bunãstarea spiritualã a fraþilor lui pentru a ciºtiga un avantaj în interesul sãu.

Existã multe cãi de-a lungul cãrora este privilegiul nostru sã observãm nevoile fraþilor noºtri, ºi sã îi asistãm. In textul nostru apostolul face un sumar sub titlul general de "dragoste ºi fapte bune", indicând cã în considerarea fraþilor noºtri noi putem sã le acordãm ajutor valoros prin ai indemna la credincioºie de-a lungul acestor douã linii generale. Referindu-se la dragoste ºi fapte bune, apostolul scoate în evidenþã cã amândouã sînt importante, ºi cã oricare fãrã cealaltã va duce la o lipsã de balanþã în caracterul creºtin, ºi împiedicarea creºterii adevãratului creºtin.

De fapt, cînd dragostea creºtineascã umple inima, una dintre manifestãrile inevitabile va fi un zel consumator pentru sacrificiu propriu în fapte bune.

În 1 Tesaloniceni 1:3, apostolul Pavel vorbeºte de "osteneala dragostei." Cel mai puternic exemplu al modului în care dragostea lucrã pentru beneficiul altora este acela al Tatãlui Ceresc însuºi.

"Dumnezeu este dragoste", ne spun Scripturile, ºi evidenþa aceasta este vãzutã în tot ceea ce el a planificat ºi a fãcut pentru creaturile sale. El cauzeazã ploaia sã cadã ºi soarele sã strãluceascã peste drepþi ºi peste cei nedrepþi. Aceasta este pentru cã el a iubit lumea încât el a dat pe singurul sãu Fiu sã fie Rãscumpãrãtor. El îi iubeºte pe oamenii sãi, ºi demonstreazã aceasta prin multe moduri în care el rãspândeºte binecuvântãrile peste ei. El le dã Spiritul Sfint; el le dã inþelepciune, curaj, ºi putere. El îi mângâie în durerile lor, ºi îi ajutã în orele lor singuratice. Mai departe, el ne mustrã pentru cã ne iubeºte, ºi ne ceartã pentru ceea ce facem rãu, iertându-ne când mergem la el în credinþã ºi pocãinþã.

Dumnezeu este zelos în interesele poporului sãu pentru cã "El este dragoste." Aceasta însemnã cã atunci când noi îndemnãm fraþii la iubire ºi fapte bune îi încurajãm sã aibã un caracter în asemãnarea lui Dumnezeu. Aceasta este accentuat în cazul lui Isus. Una din cele mai scurte, dar cele mai cuprinzãtoare mãrturisiri cu privire la viaþa pãmânteascã ºi preoþia lui Isus este faptul cã el "umbla din loc în loc fãcând bine". (Fapte 10:38) Aceasta a fost caracteristic pentru întreaga lui aparenþã ºi manierã, ºi a fost Isus cel ce a spus "Cel ce m-a vãzut pe mine a vãzut pe Tatal." —Ioan 14:9

În Isus vedem un exemplu practic al iubirii divine in operare pentru binecuvîntarea celorlalþi. Aceasta l-a inspirat pe Domnul la credincioºie în a purta mesajul împãrãtiei poporului sãu, naþiunea Evreilor. Aceasta l-a determinat sã fie îngrijorat de bunãstarea discipolilor sãi, ºi sã aibã interes personal pentru ei. Dragostea deasemenea l-a îndemnat pe Domnul sã declare adevãruri tari, tãioase cu privire la ipocrizia cãrturarilor ºi Fariseilor, ºi sã expunã greºelile populare pe care ei le învãþau.

Spiritul vieþii lui Isus de devotare faþã de Tatãl Sãu Ceresc a fost profetic descris de cãtre David în rugãciunea de dedicaþie, "Iatã-mã cã vin: în sulul cãrþii este scris despre mine, vreau sã fac voia Ta, Dumnezeule! ªi Legea Ta este în fundul inimii mele." (Psalm 40:7,8) În ducerea la îndeplinire a spiritului consacrãrii reflectat în aceastã rugãciune frumoasã, Isus a recunoscut cã voia Tatãlui sãu Ceresc pentru el era sã poarte mãrturie la bunãtatea lui Dumnezeu aºa cum este descoperitã în planul divin de salvare.

Rugãciunea profeticã a lui David cu privire la Isus continuã, "Vestesc îndurarea Ta, în adunarea cea mare; iatã cã nu-mi închid buzele. Tu ºtii lucrul acesta, Doamne. Nu þin în inima mea îndurarea Ta, ci vestesc adevãrul Tãu ºi mântuirea Ta, ºi nu ascund bunãtatea ºi credincioºia Ta în adunarea cea mare." —Psalm 40:9,10

Isus a fost împreunã cu Tatãl sãu , ºi inspirat de aceeaºi iubire divinã care îl motiveazã pe Dumnezeu în tot ceea ce face el. Vedem în el un exemplu minunat de "ostenealã în dragoste". (1 Tesaloniceni 1:3) El a fost un martor credincios la bunãtatea ºi salvarea lui Dumnezeu. El nu a ascuns neprihãnirea lui Dumnezeu în inima sa, ci prin cuvîntul gurii, prin exemplu , ºi prin miracolele minunate pe care el le-a fãcut, a dus la îndeplinire planul lui Dumnezeu pentru salvarea umanã—acel plan glorios care descoperea neprihãnirea lui Dumnezeu, înþelepciunea sa, dreptatea, iubirea ºi puterea. Vedem, atunci, cã îndemnându-ne unii pe altii la dragoste ºi fapte bune stimulãm dezvoltarea asemãnãrii cu Cristos.

FAPTE CARE NU SÂNT BUNE

Iubirea nu poate sã umple inima fãrã manifestarea ei însãºi în fapte de sacrificiu propriu pentru a binecuvînta pe alþii. Este tot atât de adevãrat cã faptele care nu sânt rezultatul unei umpleri cu dragoste Divinã nu sânt fapte bune. Isus a spus de o clasã care va face fapte de mare activitate în numele lui, pretinzând zel în a performa "multe fapte minunate." (Matei 7:22) Evident, oricum, aceste fapte nu sânt creºterea iubirii divine, pentru cã Isus descrie pe cei care le fac ca acei care "lucreazã fãrãdelege" (vs. 23) Este aparent de aici cã a fi zelos în lucrarea Domnului nu este în sine evidenþa adevãratei creºtinãtãþi. Apostulul vorbeºte de un zel care este "fãrã pricepere" (Romani 10:2), ºi este deasemenea adevãrat cã poate sã existe zel care nu este inspirat de iubire Divinã. În orice caz, faptele care rezultã nu ar fi acceptate de cãtre Dumnezeu. Acestea nu ar fi fapte ‘bune’.

În tratatul mãiestros ºi cuprinzãtor de dragoste al apostolului (1 Cor. 13) el merge în detaliu considerabil pentru a scoate în evidenþã cã chiar acele fapte care sânt bune în sine nu sânt acceptabile la Dumnezeu dacã nu sânt fãcute din dragoste. "Chiar dacã aº vorbi în limbi omeneºti ºi îngereºti, ºi n-aº avea dragoste, sînt o aramã sunãtoare sau un chimval zãngãnitor." (vs 1), scrie el.

A vorbi ‘în limbi omeneºti ºi îngereºti’ este în sine însuºi o realizare admirabilã când darul vorbirii este folosit în a mãri numele lui Dumnezeu fãcând cunoscut adevãrul planului sãu glorios de salvare. Dar chiar acest mijloc de provenienþã divinã de a servi pe Domnul nu ar fi un mijloc aprobat de cãtre el dacã nu este fãcut din dragoste. Dacã este rezultatul unei ambiþii egoiste mai degrabã decît o faptã de iubire, atunci e ca un ‘chimval zãngãnitor’.

Pavel vorbeºte de elementul fundamental de important al credinþei ºi de faptele pe care credinþa le realizeazã—chiar o credinþã aºa de mare încit sã fie în stare sã mute munþii—ºi explicã cã acei care au aºa o credinþã ºi prin ea ei performã astfel de fapte fãrã dragoste, sânt nimic. Credinþa în sine însãºi este bunã. Fãrã credinþã este imposibil sã plãcem lui Dumnezeu. (Evrei 11:6) Dar pentru ca credinþa sã fie plãcutã lui Dumnezeu trebuie sã fie acompaniatã de dragoste.

"Chiar dacã mi-aº împãrþi toatã averea pentru hrana sãracilor" (1Cor. 13:3), Pavel continuã, "ºi n-aº avea dragoste nu-mi foloseºte la nimic." Aceasta este o declaraþie remarcabilã! Este foarte posibil cã referinþa este la ceea ce chiar Domnul însuºi a spus tânãrului nobil bogat. Cînd acest om tânãr l-a întrebat pe Domnul ce lucru ar putea sã facã pentru a moºteni viaþa veºnicã, rãspunsul a fost, "Dute de vinde tot ce ai, dã la sãraci, ºi vei avea o comoarã în cer. Apoi vino, ia-þi crucea, ºi urmeazã-Mã." (Marcu 10:21) Aici este propria declaraþie a lui Isus a ceea ce se poate considera corect fapte bune. Este ceea ce fiecare Creºtin este aºteptat sã facã. Consacrarea la Domnul ne îndeamnã sã renunþãm la tot ceea ce avem, Domnul arãtând cum sã folosim aceste lucruri în serviciul sãu.

Cînd Pavel s-a referit la acest punct de vedere de fapte bune, nu a fost cu gândul de a spune cã ceea ce Isus a aºezat ca o condiþie necesarã de a fi discipol nu era fundamental de important, ci mai degrabã sã scoatã în evidenþã cã chiar în rãspândirea bunurilor pentru a hrãni sãracii, dragostea trebuie sã fie motivul impulsionant, ori scrificiul nostru nu valoreazã nimic. Asa cum Pavel a vãzut problema, nu este o alegere între dragoste ºi împãrþirea bunurilor noastre pentru a hrãni sãracii, pentru cã dacã avem adevarata iubire noi vom fi inspiraþi sã folosim tot ceea ce avem pentru binecuvântarea altora.

Ar fi posibil sã facem sacrificii în numele altora care ar fi îndemnaþi de interes propriu de un fel sau altul. Glorie deºartã sau dorinþa de a fi bine vãzut de vecini sau fraþi s-ar putea sã determine pe cineva pentru un sacrificiu mare. Dar într-un astfel de caz nu s-ar aduna un profit care rãmâne. Fapte care în ele însãºi sânt bune ar deveni infectate cu rãu ca rezultat al scopului rãu care le-a determinat.

TRUPURI SÃ FIE ARSE

"Chiar dacã mi-aº da trupul sã fie ars, ºi n-aº avea dragoste, nu-mi foloseºte la nimic." (1Cor 13:3), Pavel continuã. Aici este o referinþã la faptele bune ale unui creºtin vãzute din punctul de vedere a lectiilor învãþate în serviciile Tabernacolului tipic. In Romani 12:1 Pavel indeamnã, " Vã îndemn dar, fraþilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, sã aduceþi trupurile voastre ca o jertfa vie, sfîntã, plãcutã lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastrã o slujbã duhovniceascã." In tip, trupurile animalelor erau sacrificate, ºi trupurile lor arse, dar in antitip noi trebuie sã prezentãm trupurile noastre sã fie consumate în a face fapte bune.

Este o referinþã frumoasã la aceasta în Evrei 13:11-13. Aici apostolul explicã cã în tip trupurile acelor animale oferite pentru sacrificiu, a cãrui sânge a fost luat în Sfânta Sfintelor pentru pãcat, erau arse afarã din tabãrã. El ne spune cã în îndeplinirea acestui tip, Isus a suferit ºi a murit "dincolo de poartã." El apoi ne îndeamnã sã îl urmãm în urmele lui Isus pentru ca trupurile noastre, vorbind simbolic, sã poatã fi "arse." —vs. 11.

Este voinþa Divinã ca noi sã dãm trupurile noastre sa fie ‘arse’. Este numai pe baza suferinþei cu Cristos cã noi putem sã sperãm sã domnim cu el. Explicaþia lui Pavel este cã dacã iubirea nu determinã sacrificiul, nu ne foloseºte la nimic. Dacã iubirea ne îndeamnã la credincioºie în a ne da trupurile noastre sã fie arse, ar însemna "slavã, cinste ºi nemurire, viaþã veºnica." —Romani 2:7

Este clar atunci, cã aºa cum nu poate sã existe adevaratã dragoste creºtinã fãrã ca aceea dragoste sã se manifeste în fapte bune, tot aºa din punctul de vedere al lui Dumnezeu nu poate sã existe fapte bune numai acelea care sânt impulsionate de iubire. În a face fapte bune, dragostea este îndelung-rãbdãtoare ºi bunã. Nu va încerca sã facã o expunere mare a ceea ce a fãcut, pentru cã umilinþa este una dintre componentele dragostei. Dragostea va fi rãbdãtoare cu alþii, trecând cu privirea imperfecþiunile lor neintenþionate. În acelaºi timp, dragostea nu va ceda în poziþia ei pentru Dumnezeu, pentru adevãr, ºi pentru neprihãnire. Pentru acest motiv, unele dintre faptele bune pot sã aparã aspre, poate chiar neplãcute acelora care nu înþeleg.

DOUÃ EXEMPLE DE DRAGOSTE

În timp ce cel mai citat tratat din Biblie despre dragostea Creºtinã este în 1 Corinteni 13, scris de cãtre Apostolul Pavel, se spune despre Ioan de obicei cã el este un apostol al iubirii. Cu adevãrat, Ioan a scris mult despre iubire—iubirea lui Dumnezeu, dragostea lui Cristos, ºi dragostea între fraþii lui Cristos. Ioan ne spune despre marea dragoste a lui Dumnezeu exemplificatã în darul Fiului sãu de a fi Rãscumpãrãtorul omului. (Ioan 3:16) Ioan este cel care citeazã "porunca nouã" a lui Isus ca sã ne iubim unii pe alþii aºa cum ne-a iubit el. —Ioan 13:34; 1 Ioan 2:8-10; 4:11

Ioan însuºi a fost determinat de o iubire arzãtoare pentru fraþi, ºi totuºi nu a folosit dragostea ca o mascã sã acopere ceea ce se facea rãu între fraþi. În a doua ºi a treia epistolã avem douã exemple foarte importante de observat despre modul în care iubirea va cãuta sã protejeze cele mai bune interese spirituale ale poporului Domnului cînd ele sânt în pericol de a fi trase în cursã de cãtre doctrina falsã sau de a urma conducere proprie. Aici avem o indicaþie clarã cã adevarata dragoste creºtinã nu stã fãrã sã facã nimic cînd poporul Domnului este în pericol, cã în asemenea circumstanþe fapta dragostei trebuie sã vorbeascã pentru a sfãtui ºi atenþiona pe fraþi.

A doua epistolã a lui Ioan este adresatã cãtre "aleasa Doamnã ºi cãtre copiii ei". (vs 1) El scrie cã el "s-a bucurat foarte mult" (vs 4) când a auzit cã aceastã familie continua "sã umble în adevãr, dupã porunca pe care am primit-o de la Tatãl." Apoi el îndeamnã pe aleasa Doamnã ºi pe familia ei sã se iubeascã unii pe alþii, " ºi iubirea stã în vieþuirea dupã poruncile Lui." —vs. 6

În aceastã epistolã Ioan începe sã arate cã a umbla în adevãr involvã mare atenþie asupra acelora cu care noi ne împãrtãºim la fel ca ºi cei pe care îi ajutãm. El scrie, "Dacã vine cineva la voi, ºi nu va aduce învãþãtura aceasta, sã nu-L primiþi în casã, ºi sã nu-i ziceti: "Bun Venit!" Cãci cine-i zice: "Bun venit!" se face pãrtaº faptelor lui rele." —vs. 10,11.

Aici este subliniat un principiu de bazã în operarea iubirii Divine; ºi anume, cã dacã împrumutãm suportul nostru acelora care noi credem sã fie greºiþi, noi sîntem pãrtaºi ai faptelor lor rele. Dacã avem o concepþie greºitã despre iubirea Divinã, ºi cum ar trebui aceasta sã ne cauzeze sã reacþionãm, putem sã concludem cã cu toate cã noi credem cã un frate învaþã doctrine false, ar trebui sã considerãm intenþiile inimii lui ºi sã îi urãm ca Dumnezeu sã fie cu el oricum ºi sã recomandãm serviciile lui fraþilor. Am putea sã spunem cã ceea ce ne priveºte pe noi inºine, noi þinem la toate doctrinele adevãrului, dar vom continua sã ne asociem cu, ºi sã sponsorãm, pe acei care nu sânt, pentru cã iubirea cere ca noi sã facem aceasta.

Un astfel de curs, oricum, este contrar instrucþiunilor lui Ioan pentru ‘aleasa doamnã’. El îi aratã ei cã dacã ea garanteazã pe cineva care este greºit în doctrinã, ea este responsabilã pentru rãspindirea erorii, la fel de responsabilã ca ºi cum ea însãºi ar fi devenit agentul erorii. Aici, atunci, este adevãrata faptã a iubirii, fapta bunã a iubirii, în a cãuta sã protejezi fraþii împotriva influenþei rele a acelora care ar submina adevãrul în inimile si vieþile lor. În alte cuvinte, iubirea are compasiune pentru oile împrãºtiate ºi înfricate, dar nu are milã pentru lupii în haine de oaie care pot sã intre între oi.

În a treia epistolã a lui Ioan, fapta bunã a iubirii este vãzutã dintr-un alt punct de vedere. Aceastã epistolã este adresatã " preaiubitului Gaius, pe care îl iubesc în adevãr." (3 Ioan, vs. 1) Din nou Ioan spune de bucuria lui sã audã cã fraþii lui continuã sã umble în adevãr. Se pare cã în districtul unde locuia Gaius, preoþi credincioºi ai adevãrului au lucrat- misionari, aparent, dintr-un alt teritoriu. Gaius a apreciat serviciul acestora ºi ia luat în casa lui ºi a avut grijã de ei în timp ce ei erau în zonã. Astfel el s-a bucurat sã se împartãºeascã în preoþia lor, ºi a fost binecuvîntat ca atare. La fel ca ºi cum ‘doamna aleasã’ ar fi fost vinovatã de fapte rele a acolora care lucrau împotriva adevãrului dacã din greºealã, ºi în numele iubirii, i-ar fi luat în casa ei, Gaius a devenit un partener al faptelor bune a acestor servitori ai adevãrului întreþinându-i în casa lui.

In acelaºi district unde Gaius locuia era un om cu numele Diotref, care, în timp ce profesa sã fie un frate în adevãr, nu era aºa în realitate. Este evident cã Ioan a scris fraþilor în vecinãtatea sa sugerînd cã ar fi bucuros sã vinã ºi sã îi viziteze. Cînd Diotref a auzit de aceasta el a început sã se opunã ideii. Ioan explica cã motivul pentru aceasta a fost cã Diotref " îi plãcea sã aibã întîietate" între fraþi. (3 Ioan vs. 9) Evident el avea o poziþie de control în aceastã bisericã, încurajând fraþii sã se uite la el pentru toate lucrurile, ºi el a simþit cã dacã apostolul Ioan ºi-ar face apariþia, acest lucru ar înceta.

Faptul cã fraþii ar fi foarte binecuvîntaþi de cãtre preoþia lui Ioan, ºi duºi la noi înãlþimi de slavã ºi adevãr, nu l-a preocupat pe acesta care a devenit un ‘domn’ peste moºtenirea lui Dumnezeu. (1 Petru 5:3) El a fost preocupat numai în a proteja interesele lui proprii. ªi în spiritul lui egoist el nu a ezitat sã vorbeascã împotriva lui Ioan cu "vorbe rele" ( 3 Ioan, vs. 10), ºi a ameninþat sã alunge afarã din adunare pe oricine care favoriza vizita propusã a apostolului. Ioan, cu inima lui mare de iubire, putea sã-l fi scuzat pe Diotref pentru aceasta manifestare de rãutate fatã de el daca l-ar fi privit numai pe el. Dar aceasta a avut de-a face cu interesele spirituale ale bisericii, astfel iubirea a vorbit ºi a expus lucrurile rele pentru ca aceastã adunare sã poatã fi salvatã de o astfel de influenþã rea. Aceasta, într-adevar, a fost o faptã de iubire.

DREPTATE, DRAGOSTE ªI UMILINÞÃ

In Mica 6:8, principiul dragostei este arãtat în relaþia lui corectã faþã de alte elemente ale caracterului creºtin. Cu toate cã acest îndemn a fost, în prima instanþã, adresat Israelului trupesc, principiile fundamentale ale cerinþelor lui Dumnezeu aºa cum sânt spuse aici sânt aceleaºi pentru poporul sãu în fiecare vârstã. "Ce cere Domnul de la tine," întreabã profetul " ci doar sã faci ce este drept, sã iubeºti îndurarea, ºi sã umbli umilit cu Dumnezeul tãu?"

A face ‘ce este drept’ simplu înseamnã a urma Regula de Aur—sã fie guvernatã de cãtre principiul dreptãþii în tot ceea ce avem de-a face cu cei din jurul nostru. Aceasta, în sine însusi, este o cerinþã foarte exactã. Ar pune probabil o cercetare a multor cuvinte ale noastre ºi fapte dacã totdeauna ne-am întreba dacã ceea ce vrem sã spunem este exact ceea ce am vrea alþii sã spunã sau sã ne facã nouã. Desigur, totuºi, urmaºii Domnului ar trebui sã se strãduiascã întotdeauna sã fie îndrumaþi de acest principiu. Dar a urma calea dreptãþii nu face pe cineva creºtin.

A ‘iubi îndurarea’ este urmãtoarea cerinþã, ºi aceasta merge departe, dincolo de cerinþele dreptãþii. Cuvîntul ‘îndurare’ în acest pasaj este o traducere a cuvîntului Evreiesc care înseamnã ‘bunãtate’, sau ‘iubire’. ªi când profetul spune cã noi ar trebui sã iubim bunãtatea, el foloseºte un cuvînt Evreiesc care înseamnã ‘iubire afecþionatã’. Noi trebuie atunci sã fim ‘îndrãgostiþi’ cu bunãtate. În alte cuvinte, viziunea noastrã a iubirii lui Dumnezeu, ºi strãduinþa noastrã ca iubirea lui sã motiveze fiecare gînd al nostru ºi cuvînt ºi faptã, trebuie sã fie tema atot-absorbitoare a vieþilor noastre. Noi nu trebuie sã ne gîndim a iubi pe Dumnezeu ºi pe fraþii noºtri ca o datorie, ci trebuie sã fim îndrãgostiþi cu voia lui Dumnezeu pentru noi. Noi trebuie sã fim aºa de mult îndrãgostiþi cu acest principiu mare de asemãnare cu Dumnezeu cã noi bucuroºi sã ne sacrificãm vieþile noastre pentru alþii, chiar aºa cum Cristos, activat de acelaºi spirit, ºi-a sacrificat viata lui pentru noi. Astfel dragostea ºi faptele bune vor merge mânã în mânã.

Mai existã încã o cerinþã menþionatã de cãtre Profetul Mica în capitolul 6: trebuie sã "umblãm umilit" cu Dumnezeul nostru. (vs. 8) In ceea ce priveºte principiul abstract de lipsã de egoism, sânt mulþi în lume care sânt mai mult sau mai puþin influenþaþi de aceasta. Mii de doctori, asistenþi, lucrãtori de binefacere, sânt cu toatã inima ºi se sacrificã pe ei însuºi în eforturile lor de a face bine, de a ajuta pe cei în nevoi, ºi de a înlãtura suferinþa. Ei îºi vor primi rãsplata în ziua cercetãrii lor, sau când împãrãþia milenialã va începe.

Creºtinii, oricum, ar trebui sã se uite la Domnul pentru îndrumare, pentru modul în care sacrificiile lor trebuie sã fie fãcute. Aceasta este involvat în ‘a umbla umilit’ cu Dumnezeu. Nu numai cã scopul trebuie sã fie drept, ci zelul nostru pentru fapte bune trebuie sã fie îndrumat de cãtre cuvântul lui Dumnezeu dacã faptele noastre trebuie sa fie bune. Într-un mod general, Dumnezeu a fãcut voia lui simplã pentru oamenii sãi, ºi pentru a umbla umilit înaintea lui, rãmâne numai sã fim ghidaþi de cãtre voia lui.

Vîrsta Evanghelicã nu este timpul pentru ca lumea sã fie reformatã ºi convertitã, astfel faptele calculate sã aducã un astfel de sfârºit nu ar fi în armonie cu voia lui Dumnezeu. Cineva poate sã îºi sacrifice viaþa lui într-un mod ne-egoist în a încerca sã reformeze lumea prin eforturi politice, sau altele, dar fãcând aceasta, el nu ar umbla umilit cu Dumnezeul sãu.

Lucrarea lui Dumnezeu în timpul acestei vârste este chemarea ºi dezvoltarea bisericii, corpul lui Cristos. Aceata este fãcut prin puterea adevãrului, Cuvîntul lui Dumnezeu. Astfel, adevãrul este dat fraþilor sã circule, sã promoveze, sã promulgheze, pentru ca sã ajungã pe acei care au o ureche de auzit, ºi ca prin puterea lui mare sã poatã fie atraºi la Domnul, ºi pregãtiþi pentru co-moºtenire în împãrãþie. Astfel sântem îndemnaþi sã þinem la Cuvântul vieþii; sã lãsãm lumina noastrã sã strãluceascã; sã predicãm Cuvîntul; sã ne clãdim unii pe alþii în credinþã.

Programul Divin pentru poporul lui Dumnezeu a fost în operare de la Cincizecime; ºi va continua sã fie în operare pâna când ultimul membru al trupului lui Cristos a trecut dincolo de vãl. La începutul celei de-a doua prezenþe a lui Cristos a fost o schimbare de la semãnat la cules; dar culesul, la fel ca ºi semãnatul, a fost realizat de aceeaºi metodã; ºi anume, proclamarea adevãrului. Acum, în plus faþã de adevãrul general al Evangheliei, sânt adevãruri dispensaþionale menite la sfârºitul vârstei. Acestea deasemenea trebuie sã fie promulgate; pentru cã ele, la fel ca ºi mesajul general al Evangheliei, sânt esenþiale astãzi pentru protecþia ºi clãdirea fraþilor.

A umbla umilit cu Dumnezeu, ca urmare, înseamnã cã inimile ºi minþile noastre inspirate de iubire vor fi devotate pentru acest serviciu al fraþilor prin rãspândirea adevãrului. Începînd cu Evanghelizare, ºi continuând de-a lungul liniilor de activitate prin care noi sântem în stare sã asistãm unii pe alþii în a ne îmbrãca cu întreaga armãturã a lui Dumnezeu, gândul nostru trebuie sã fie, în primul rând ºi cel mai întâi, îndrumat spre bunãstarea spiritualã a fraþilor noºtrii. În acest mod ‘mireasa’ se face pe sine gata pentru unirea cu ‘mirele’ sãu ceresc. (Apoc. 21:2,9; Ioan 3:29); ºi în a pune jos vieþile noastre în fapte bune de aceastã naturã noi umblãm umilit cu Dumnezeul nostru.

Atunci, sã nu asumãm decizia pentru noi înºine ceea ce Domnul vrea ca noi sã facem. El nu are plan privat pentru fiecare dintre noi ca indivizi. Planul lui ºi voia lui cu privire la modul de sacrificiu este acelaºi pentru toþi, ºi dacã noi umblãm umilit cu Dumnezeul nostru ne vom strãdui, prin rugãciune ºi studiu al Cuvîntului sãu, sã înþelegem planul sãu clar, ºi umilit sã ne supunem pe noi înºine în ascultarea lui.

Iubirea lui Dumnezeu, cu puterea lui a tot-consumatoare, va gãsi expresie în ‘faptele bune’ care vor avea aprobarea Tatãlui nostru Ceresc.

"Deci sã nu vã temeþi; voi sânteþi mai de preþ decît multe vrãbii." —Matei 10:31